Iubiți credincioși,
 

Întotdeauna Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre au evidenţiat în scrierile lor nemărginita bunătate şi iubire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Pe bună dreptate, în acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, omilia a opta, Bucureşti, 1998, p. 157). Același Sfânt Părinte spunea că Dumnezeu în bunătatea Sa trece cu vederea nerecunoştinţa omului: „Dumnezeul universului ne face bine totdeauna, chiar şi când noi suntem nerecunoscători. Dumnezeu îşi întinde ajutorul Său, fără să ţină seama de nerecunoştinţa noastră. În toate Dumnezeu merge pe urmele iubirii Sale de oameni“ (idem, Omilii la Facere, omilia LVI, VI, în PSB, vol. 22). Dragostea lui Dumnezeu se revelează şi prin darurile şi prin mustrările pe care le primim drept răsplată pentru faptele noastre: „Dumnezeu, când răsplăteşte faptele noastre bune, răsplata Lui depăşeşte măsura faptelor noastre; când păcătuim însă, mânat de dragostea ce ne-o poartă, ne mustră totdeauna, dar pedeapsa pe care ne-o dă e mai mică decât păcatele noastre“ (Sf. Ioan Gura de Aur, Cuvânt la Sfinţii Mucenici, III).

Sfântul Nicolae Velimirovici (+ 1956) spunea: “Dragostea lui Dumnezeu faţă de om premerge dragostei omului faţă de Dumnezeu. Cine ştie dacă ar avea copilul dragoste faţă de mama sa, dacă n-ar simţi mai întâi dragostea mamei faţă de el. Tot aşa cum nici un om nu se poate aprinde în dragoste faţă de Dumnezeu, până ce nu simte mai întâi flacăra de nestins a dragostei lui Dumnezeu faţă de el”.