Iubiti credinciosi,

În perioada dintre Învierea Domnului si Înălțarea Sa (40 zile), Mântuitorul Hristos se arată în multe rânduri Apostolilor si celorlalți care-L urmau, încredințându-i despre realitatea Învierii Sale. În iconomia mântuirii perioada de la Învierea până la Înalțarea Domnului a constituit “preludiul deplinei preamăriri a lui Hristos”, care va avea loc numai atunci când Se va Înălța la cer cu trupul Său îndumnezeit, de unde Îl va trimite pe Sfântul Duh peste ucenicii Săi. Acest răstimp, dominat de așteptarea “Coborârii Paracletului”(Mângâietorului), se va afla deci sub semnul venirii Duhului Sfânt.

Bucuria pascală este o trăsătură esențială a Sfintei Liturghii, numită de Sfântul Maxim Mărturisitorul icoana anticipativă a veacului ce va să vină. În toate imnele liturgice legate de Înviere este evidențiată această taină a transfigurării trupului din muritor în nemuritor, din firesc în duhovnicesc, din stricăcios în nestricăcios, așa cum indică Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale (1 Corinteni 15, 44-53; 2 Corinteni 5, 4 și Romani 6, 9). Învierea trebuie trăită zilnic în Sfânta Liturghie, ca fundament al existenței. Biserica proclamă: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând”, ceea ce înseamnă că Învierea nu este un simplu moment istoric, ci dinamica esențială a vieții creștine. Masa euharistică nu este un simplu ritual, tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Matei, ci participarea la Cina Domnului celui viu. Fiecare zi trăită liturgic este o mică înviere, o depășire a morții prin iubire și comuniune. Învierea nu este doar un eveniment al trecutului, ci temelia întregii existențe umane, în cadrul căreia viața biruiește moartea, iar omul este restaurat în plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu și chemat, spune Sfântul Ioan Damaschin (675-749), nu la resemnare, ci la participare la viața dumnezeiască.